Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?

Jurăminte de fidelitate, dedicări şi rededicări, declaraţii religioase frumoase, atitudini emoţionale şi multe alte forme de manifestare a ataşamentului nostru faţă de Hristos poate face un credincios, când lucrurile sunt frumoase şi liniştite, când cerul e senin.

Ce se întampla însă când cerul se întunecă şi vine furtuna?
Ce se întamplă când “nevoia” te împinge să mai cobori ştacheta?
Ce se întamplă când oferta lumii şi a celui rău devine tentantă?
Ce se întamplă când preţul urmării lui Hristos ţi se pare cam prea mare?

Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?
Cam care este nivelul ofertei ca ea sa devină atât de tentantă încât să îi întorci spatele lui Isus?
Care este “călcâiul lui Ahile” al tău unde ştie diavolul că poate lovi letal?
Indiferent că e frica, ruşinea, mândria, respectabilitatea, comoditatea sau relativismul, aici va ataca inamicul. Şi bazat pe fortele tale nu poţi rezista.

Dacă ar trebui să îţi fie frica de ceva sau de cineva, ar trebui sa îţi fie frică de tine. Tu îţi eşti cel mai mare duşman.
De aceea nu trebuie să ai încredere în tine şi să te bizuieşti pe forţele tale.
De aceea ai nevoie disperata de Isus.
Şi într-adevăr, numai în El biruinţa e garantată.

Vezi Gând rostit:
Cât preţuieşte Isus pentru tine?
Ceva mai puţin decât valoarea lucrurilor pentru care eşti gata să Îl părăseşti.

Fascinat

Da, fiind de mic copil o fire meditativă, am preferat să privesc, să mă minunez şi să mă las surprins de toată frumuseţea lui Dumnezeu "risipită" în tot Universul.
Mă fascinează frumuseţeea naturii, în toate formele sale, de la maiestatea muntelui, cu liniştea sa ce spune atât de multe lucruri, până la întinderea mării, cu freamătul său rostitor de poezie.
Deschiderea largă a unei văi şi îngustimea unui canion, croit de o apă tenace, îmi produc bucurii ce nu pot fi spuse în cuvinte.
Fenomenele extreme, deşi înfricoşătoare, mă pun în uimire şi îmi canalizează gândirea, dar şi admiraţia, înspre Dumnezeu.
Dar şi varietatea florilor, a copacilor şi a gâzelor mă fascinează.
Sunt fascinat de complexitatea corpului uman şi am o admiraţie deosebită faţă de gingăşia copiilor.
Privesc cerul noaptea cu mare plăcere, dar şi cu conştienţa infinităţii Universului.
Ce fel de Dumnezeu este acesta care le-a creat pe toate şi le ţine pe toate, dar în acelaşi timp este Tatăl meu?

Şanţuri sau fântâni

Blestemul epocii noastre este superficialitatea.
(Richard Foster)

Ceea ce spune Richard Foster este adevărat atât în privinţa vieţii personale, cât şi a vieţii de slujire.
Se poate observa o poziţionare ciudată a creştinilor faţă de slujire.
Pe de o parte există percepţia laicilor că slujirea este apanajul clericilor, ceea ce poate părea corect la prima vedere, dacă ne referim la anumite slujbe specifice.
Însă realitatea este că în sarcina clericilor se pun cam toate slujirile, că de aia sunt plătiţi, nu?
Pe de altă parte este şi vina clericilor care din diverse cauze au cam limitat accesul laicilor la segmente ale slujirii (femeile să stea în banca lor, tinerii nu sunt experimentaţi, intelectualii sunt cu nasul pe sus…) 
Fie că e vorba de comoditate, teamă, sau lipsă de viziune, se vede că există două grupuri: unii epuizaţi şi alţii frustraţi.
În această situaţie cel mai rău este că fiecare “tabără” o vede pe cealaltă singura responsabilă că lucrurile nu merg bine şi asta blochează orice dialog.
Sunt şi cazuri fericite unde există o atmosferă de slujire responsabilă.
Dar analiza nu trebuie să se oprească doar la aspectul colectiv, ci şi la cel individual.
În ce slujiri sunt eu implicat? Sunt multe, sunt puţine? Sunt cele care trebuie?
Un creştin cu o agendă de slujire foarte încărcată poate părea un creştin foarte spiritual. Enumerarea punctelor din agenda lui poate să stârnească admiraţia semenilor.
Realitatea s-ar putea să fie alta.
Imaginea pe care o folosesc pentru a înţelege implicarea în slujire este a cuiva care vrea să ofere apă.
De aceea el sapă după apă. Poţi săpa adânc şi poţi săpa la suprafaţă.
Dacă sapi adânc e nespectaculos. La început se vede efortul tău şi poate chiar este apreciat, dar după o vreme, pe măsură ce înaintezi în munca ta, dispari din atenţia privitorilor.
Cu toate acestea, după mult timp, laşi în urmă o fântînă cu apă rece şi limpede, numai bună de băut.
Dar poţi săpa şi în stânga şi-n dreapta. E şi asta o muncă şi chiar e spectaculoasă. Zilnic te vor vedea oamenii şi vor aprecia efortul tău de om preocupat de binele comunităţii.
Până la urmă şanţurile pe care le-ai săpat vor aduna în ele ceva apă de ploaie. La criză mare e bună şi apa asta, numai că la călduri mari dispare şi ea.
Cum e slujirea ta? Sapi şanţuri sau fântâni?

Mitruţ

Să fii Om!

De multe luni mă frământă ideea caracterului creştin.
Frămantarile au venit din interior; cum ar trebui să fiu ca să corespund aşteptărilor lui Dumnezeu.
Framântările sunt generate şi de surprize neplăcute legate de comportamente neadecvate ale unor creştini.
Şi frământările au fost legate şi de faptul că aveam de pregătit pentru Tabăra Plopu materialul ce pleca de la îndemnul lui Pavel "Fiţi Oameni!"
Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte aşa de mult! Tu nu te poţi iubi cât te iubeşte Dumnezeu!
Atunci asta înseamnă că Dumnezeu a făcut şi face tot ceea ce e legat de El.
Atunci ce trebuie şi ce pot să fac eu?
De unde încep şi unde termin?
Care sunt aşteptările lui Dumnezeu?
Cum pot măsura statura mea spirituală?
Sunt întrebări şi uşoare şi grele; depinde de onestitatea ta.
Opreşte-te, cugetă şi trage concluzii!
Într-un veac al vitezei se pare că cine face mai multe stă mai bine. Câteodată e chiar pe dos.
Isus Hristos era prezentat de Pilat celor ce doreau să-L răstignească cu nişte cuvinte a căror încărcătură nici n-o bănuia: Iată Omul!
Da, într-adevăr acesta era prototipul!
Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!
Pironitul se roagă pentru pironitori!
Batjocoritul îşi iartă batjocoritorii!
Duşmănitul iubeşte pe duşmănitori!
Acolo sus pe lemn blestemat, cu moarte de blestemat se arată Omul!
Eşti Om dacă îi iubeşti pe oameni. Dumnezeu este iubire!
Dacă nu îţi iubeşti duşmanii eşti un demagog creştin, sau un activist religios.
Standardul lui Dumnezeu pentru viaţa creştină este iubirea duşmanilor, nimic mai puţin!

Mitruţ

Abandon spre biruinţă

Biografiile pe care le citim şi care ne înflacărează, biografii ale marilor oameni ai lui Dumnezeu, ne pun să ne întrebăm ce a stat la baza “succesului” lor spiritual.
Chiar şi în zilele noastre întâlnim oameni ai lui Dumnezeu pe care îi admirăm, ba mai mult care ne stârnesc dorinţa de a fi ca ei.
Ce au aceşti oameni şi nu avem noi?
Ce nu au aceşti oameni şi noi avem?
Care e secretul lor?
Cum am putea fi ca ei?
Cei ce îşi pun aceste întrebări au facut primul pas pe un drum deloc uşor, dar singurul care te face unealtă veritabilă în mâna Domnului.
Când creştinii vor să intre în şcoala lui Isus, de obicei vor să primească cât mai mult, dar Domnul are metoda Lui.
Înainte de a da, El ia ce Îl împiedică să facă un vas pe care îl poate folosi. E singura cale.
N-o face cu sila, ci aşteaptă ca noi să predăm dreptul nostru de a decide pentru viaţa noastră.
Aşteaptă să nu fie împiedicat asupra modului în care să ne modeleze.
Aşteaptă să nu fie “sfătuit” asupra locului în care să ne aşeze.
Înainte de biruinţă este abandonul: un abandon de bună voie.

Mitruţ Ştiopu