Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?

Jurăminte de fidelitate, dedicări şi rededicări, declaraţii religioase frumoase, atitudini emoţionale şi multe alte forme de manifestare a ataşamentului nostru faţă de Hristos poate face un credincios, când lucrurile sunt frumoase şi liniştite, când cerul e senin.

Ce se întampla însă când cerul se întunecă şi vine furtuna?
Ce se întamplă când “nevoia” te împinge să mai cobori ştacheta?
Ce se întamplă când oferta lumii şi a celui rău devine tentantă?
Ce se întamplă când preţul urmării lui Hristos ţi se pare cam prea mare?

Până unde crezi că poţi să Îl urmezi pe Hristos?
Cam care este nivelul ofertei ca ea sa devină atât de tentantă încât să îi întorci spatele lui Isus?
Care este “călcâiul lui Ahile” al tău unde ştie diavolul că poate lovi letal?
Indiferent că e frica, ruşinea, mândria, respectabilitatea, comoditatea sau relativismul, aici va ataca inamicul. Şi bazat pe fortele tale nu poţi rezista.

Dacă ar trebui să îţi fie frica de ceva sau de cineva, ar trebui sa îţi fie frică de tine. Tu îţi eşti cel mai mare duşman.
De aceea nu trebuie să ai încredere în tine şi să te bizuieşti pe forţele tale.
De aceea ai nevoie disperata de Isus.
Şi într-adevăr, numai în El biruinţa e garantată.

Vezi Gând rostit:
Cât preţuieşte Isus pentru tine?
Ceva mai puţin decât valoarea lucrurilor pentru care eşti gata să Îl părăseşti.

Decalogul meu

La apariţia oficială a Internetului aveam 33 de ani, aşa că am înaintat în vârstă observând şi folosind inovaţia, atât în domeniul hardware, software, dar şi al interconectării.
Sună a poveste atunci când spun că primul PC pe care l-am folosit, un 286, avea 40 MB HDD şi 1 MB RAM. Asta era chiar în anul 1991, anul apariţiei Internetului.
Din necesitate, dar şi din pasiune am urmărit de aproape aceste dezvoltări, încercând să văd cum pot face ele munca mai uşoară şi slujirea mai eficientă.
Ca un autodidact am învăţat acceptabil HTML 4 şi ceva JavaScript şi am început să fac webdesign.
La început era mai mult cod, dar mai apoi au început să apară programele WYSIWYG.
Cu toate acestea şi astăzi mai merg în spatele cortinei pentru a mai face reglaje fine, modificând codul.
A mai trebuit să mă acomodez şi cu bazele de date, MySQL fiind opţiunea mea.
Acum mă lupt cu php.
Enumerarea aceasta să nu sune ca o laudă a unui expert, pentru că nici pe departe nu sunt aşa ceva. Sunt doar un autodidact care ştie atât cât are nevoie pentru a putea să facă funcţional un proiect.
Multă vreme webdesign-ul era îndreptat în mod special spre crearea de website-uri.
Ceea ce azi numim blog a apărut ceva mai târziu şi s-a impus ca o cale foarte accesibilă de comunicare a ideilor.
La începuturi blogul avea o formă simplă şi era un fel de extensie a website-ului, fiind folosit în mod special pentru a comunica ultimele noutăţi.
Eu însumi am folosit un blog la primul website de slujire, care era legat de website printr-un link. Layout-ul era ca al website-ului, însă ultima postare apărea prima pe pagină, însoţită de data postării.
La vremea de atunci mi-a fost foarte utilă formula aceasta. Era ca şi cum unei reviste îi ataşasem un ziar.
Ceva mai târziu au apărut platformele puternice, aşa cum le ştim astăzi. Prima mare platformă a fost WordPress, Blogger fiind o platformă bună dar nu atât de populară.
Odată cu achiziţionarea Blogger de către Google, a apărut .blogspot.
Recomandarea mea pentru cei ce vor să facă blogging este să aleagă Blogger sau WordPress.
Care e cea mai bună platformă dintre cele două? Nu mă întrebaţi pe mine. Eu am ales Blogger, aşa că sunt subiectiv. Toate blogurile mele sunt pe Blogger.
Prima dată am început să folosesc Blogger în 1996. Era încă în forma veche, înainte de a fi mutat pe serverele Google.
Blogul meu personal a stat la păstrare vreo trei ani şi am revenit în 2009, an în care am găsit o platformă grozavă, incluzând şi template-uri excelente, “third party”.
Acum pot spune, fără teama de a greşi că blogul a devenit în marea parte a cazurilor o unealtă excelentă pentru utilizatori, doar în anumite cazuri impunându-se nevoia de a avea un website pe un server dedicat şi cu un domeniu propriu.

De ce am făcut această lungă introducere?
Am vrut să subliniez că acum bloggingul a devenit pe de o parte un fenomen social, iar pe de altă parte că suportul tehnic excelent asigură accesul la această formă de comunicare oricărei persoane cu un minimum de cunoştinţe.
Asta naşte însă şi probleme de natură etică.
Cine poate scrie pe blog? Ce poate fi scris pe un blog?
Tehnic vorbind, oricine poate avea cel puţin un blog, chiar dacă nu are nici măcar un PC. Poate merge la un Internet Cafe sau la un prieten şi poate posta de acolo. Ar trebui toţi să o şi facă? Părerile sunt împărţite. Unii spun că trebuie să ai talent, alţii că nu neapărat; unii spun că trebuie să ai ceva special de spus, alţii că îţi pui inima pe hârtie şi ajunge…
Ar mai fi o întrebare generală, dar pe care eu o adresez deja particularizată.
Care sunt limitările pe care un blogger creştin ar trebui să le aibă?
Aici e aici. Unii cred că poţi spune orice şi oricum. Evident că nu există o autoritate morală “bloggeristică” şi nici nu ar trebui.
Cred că aici operează autocenzura, care ar trebui să fie alimentată din învăţătura Scripturii, ce reflectă viaţa şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor.
Eu am decis pentru mine să îmi stabilesc un fel de decalog personal, ca o culegere de principii, care să îmi traseze un cadru din care să nu ies, de bunăvoie.

1. Orice postare a mea va ţine cont de faptul că Domnul este Dumnezeul meu şi El trebuie onorat!
2. Blogul sau postarea nu trebuie să fie scop în sine, ci doar mijloace.
3. În nici o postare nu pot şi nu trebuie să aduc atingere directă sau indirectă Numelui Domnului, prin fondul mesajului sau prin expresiile folosite.
4. Voi privi bloggingul ca o slujire pe care trebuie să o fac fără cusur, folosind toate resursele mele, dar fără să uit că am nevoie de odihna Lui.
5. Voi onora pe cei ce sunt mai avansaţi în această slujire, ca un mod de recunoştinţă meritată.
6. Nu-mi voi permite să rostesc cuvinte de jignire la adresa altui blogger, comentator, sau chiar persoană neprietenoasă, sau să am aere de superioritate faţă de cineva.
7. Nu voi participa la nici un fel de campanie CONTRA faţă de vreun alt blogger sau faţă de activitatea acestuia.
8. Nu voi prelua materiale de la un alt blogger fără a cita sursa şi a-i da credit autorului acelui material.
9. Nu voi face afirmaţii fără să verific sursa acestora.
10. Mă voi feri de orice invidie sau competiţie negativă şi voi refuza să beneficiez, chiar şi prin omisune, de creditul care se cuvine altui blogger.

Ştiu că unele din aceste principii nu mă vor ajuta la creşterea notorietăţii, dar nu acesta e scopul.
De aceea nu abordez anumite subiecte. este modul meu de a înţelege că sunt creştin în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Cu dragoste pentru toti,
Mitrut Stiopu

Veacul vorbelor

Cuvântul rostit de Dumnezeu este DA şi AMIN!
Întotdeauna când Dumnezeu a spus ceva s-a şi făcut acel lucru.
Rostirea Sa are putere şi autoritate şi pune lucrurile în mişcare. Nimeni nu îndrăzneşte să-I stea împotrivă şi nici nu poate. Doar omul o mai face, fie că vorbim de omul fără Dumnezeu, fie că vorbim de "homo religiosus christianus", fie că vorbim chiar de oameni care îl slujesc pe Dumnezeu.
Dacă la primele două categorii e de înţeles, pentru că şi ateul şi fariseul sunt fără Dumnezeu, e mai greu de înţeles de ce şi oameni aproape de Dumnezeu cad în acelaşi păcat.
Iată două exemple, sancţionate de Dumnezeu:
- Iov este mustrat de Dumnezeu pentru că în neprihănirea sa ajunsese să îşi caute justificarea. "Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?" ( Iov 38:2)
- Petru este mustrat de Domnul Isus pentru că a vorbit pripit despre lucruri pe care nu le înţelegea. "Petru L-a luat de oparte, şi a început să-L mustre, zicând: Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!" (Matei 16:22)

În veacul acesta în care toţi se pricep la toate la fel de bine, în acest veac al vorbelor, în veacul de aur al avocaţilor lui Dumnezeu, al sfetnicilor lui Dumnezeu şi al purtătorilor de cuvânt ai lui Dumnezeu, cu siguranţă că e nevoie să reînvăţăm tăcerea şi în această tăcere să ascultăm ce spune El.
Chiar Dumnezeu ne cheamă la aceasta şi El promite că ne va învăţa înţelepciunea.
"Ia aminte, Iov, şi ascultă-mă! Taci, şi voi vorbi!" (Iov 33:31)
"Dacă n-ai nimic de zis, ascultă-mă! Taci, şi te voi învăţa înţelepciunea." (Iov 33:33)

Mi-aş dori ca acest enunţ, - "Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul; dar omul nu ia seama" -, să nu fie valabil pentru mine.

Standardele morale în mediul evanghelic

Mă frământă un anumit subiect de ceva vreme. Sunt ani de zile de când încerc să-mi lămuresc câteva nedumeriri.
Încerc să fac acest lucru fără patimă, fără prejudecăţi şi fără vreun aer de superioritate.
Pot să spun că mi-e şi oarecum ruşine, pentru că sunt şi eu parte.
Întrebarea de pornire, deloc retorică, este: mi se pare mie sau standardele morale au scăzut foarte mult în mediul evanghelic?
Limbajul lipsit de eleganţă, atât în conţinut cât şi în formă, ca să nu mai vorbesc de mârlănie, mojicie, bădărănie şi  alte manifestări similare, nu mai sunt accidente izolate.
Se ştie că Reforma a făcut ca adepţii ei să fie în avangarda dezvoltării generale (economic, social...), dar şi a trăirii după standarde morale foarte înalte.
Şi în România pre-revoluţionară exista un spirit general de apreciere pentru standardele evanghelicilor: erau politicoşi, aveau o etică a muncii bună, erau catalogaţi ca oameni pe care te poţi baza, chiar dacă aceste lucruri nu puteau fi recunoscute deschis.
Imediat după Revoluţie, un lider al oraşului mi-a spus: dvs. sunteţi puţini în comparaţie cu noi, dar dacă vă propuneţi ceva şi realizaţi, pentru că sunteţi uniţi.
Au trecut 20 de ani de atunci. Astăzi nu cred că mi-ar mai spune acelaşi lucru.
Nu reuşesc să mă dumiresc. Ce s-a întâmplat între timp? Care este sursa acestor manifestări?
Am mai observat ceva. În anii '60, '70, '80, disputele interconfesionale erau destul de aspre. Ultimii ani ne arată o realitate cel puţin ciudată: nu au dispărut disputele interconfesionale, însă ele au trecut în planul doi. Acum sunt mai aprinse disputele intraconfesionale.
Să fie teologia de vină? Personal nu cred, deşi nu sunt teolog.
Nu cred că există răspunsuri facile. Dacă vrei să îngropi discuţia, ai o soluţie simplă, "spirutualizând": "sunt nepocăiţi!"
Până a ajunge acolo însă, cred că ar trebui să trecem prin alte paliere.
Unele comportamente ar trebui analizate înainte de orice prin nişte norme comune de bun-simţ.
E greu să dai o definiţie a bunului-simţ, însă e evident că acesta nu creşte proporţional cu numărul diplomelor, fără să fiu împotriva acestora.
De multe ori omul simplu are mai mult bun-simţ decât un filozof. Oricum bunul-simţ nu mai reprezintă un reper atât de solid al autoevaluării comportamentale. Câteodată chiar este o povară.
Se face apel câteodată la autoritatea Scripturii, dar şi bunul-simţ ar ajunge. Este acel "nu vă învaţă şi firea?"
Un alt palier în suferinţă este educaţia. Acesteia i se dă, în general, sensul de acumulare de informaţii raţionale sau competenţe profesionale, componenta morală fiind neglijată.
Un om educat este acela care avansează cel mai mult profesional sau intelectual, sau cel care are un caracter mai ales?
Şi cuvântul intelectual a suferit tot atât de mult din aceeaşi cauză. Cine sunt intelectualii? Cei ce ştiu cel mai mult sau cei ce au un caracter nobil?
Acum pare demodat să abordezi educaţia din această perspectivă. Mai reprezintă normele de comportament preocupări ale educatorului, indiferent la ce nivel ar fi acesta?
Reverenţa, manierele elegante şi eticheta, sunt cuvinte ce rămân apanajul caselor regale.
Nu mai sunt cunoscute lucrurile elementare:
- când să vorbeşti şi când să taci
- să nu enunţi păreri în domeniile pe care nu le stăpâneşti
- să respecţi pe toată lumea, inclusiv pe cei cu care nu eşti de acord
Cînd eram adolescent, a nu saluta o fată cu 3-4 ani mai mare, cu "săru' mâna", ar fi fost o dovadă de impoliteţe. Să jigneşti un om mai în vârstă era de neconceput. Să ridici tonul la părinţii tăi sau să le spui "nu vreau" era extrem de grav. Nu-i apăr pe părinţii de astăzi. Unii îşi pregătesc singuri această reacţie, dar chiar şi aşa nu e scuzabil acest comportament.
Ne "americanizăm" şi noi. În Statele Unite păream un extraterestru dând prioritate doamnelor la intrare.
Masculinitatea bărbaţilor se măsoară în vulgaritate şi agresivitate sau în gentileţe şi generozitate?
Şi nu feminitatea este cel mai mare dar pe care îl are o femeie?
Nu cred că greşesc dacă spun că mişcarea evanghelică renunţă la educaţia normativă, educaţie ce trebuie făcută prin diverşi vectori: familia, slujirile specifice, şcolile şi, deloc de neglijat, prin mentorat.
Deabia atunci ar trebui să deschidem discuţia despre educaţia pur religioasă.
E de speriat cum oameni "needucaţi", cu carenţe serioase de caracter, folosesc Scriptura ca par de lovit în moalele capului.
O veste bună şi una rea, într-una: blogosfera creştină nu e nici mai bună nici mai rea din acest punct de vedere.
M-aş bucura dacă cititorii mei ar înţelege spiritul în care am scris acest editorial.

Să fii Om!

De multe luni mă frământă ideea caracterului creştin.
Frămantarile au venit din interior; cum ar trebui să fiu ca să corespund aşteptărilor lui Dumnezeu.
Framântările sunt generate şi de surprize neplăcute legate de comportamente neadecvate ale unor creştini.
Şi frământările au fost legate şi de faptul că aveam de pregătit pentru Tabăra Plopu materialul ce pleca de la îndemnul lui Pavel "Fiţi Oameni!"
Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte aşa de mult! Tu nu te poţi iubi cât te iubeşte Dumnezeu!
Atunci asta înseamnă că Dumnezeu a făcut şi face tot ceea ce e legat de El.
Atunci ce trebuie şi ce pot să fac eu?
De unde încep şi unde termin?
Care sunt aşteptările lui Dumnezeu?
Cum pot măsura statura mea spirituală?
Sunt întrebări şi uşoare şi grele; depinde de onestitatea ta.
Opreşte-te, cugetă şi trage concluzii!
Într-un veac al vitezei se pare că cine face mai multe stă mai bine. Câteodată e chiar pe dos.
Isus Hristos era prezentat de Pilat celor ce doreau să-L răstignească cu nişte cuvinte a căror încărcătură nici n-o bănuia: Iată Omul!
Da, într-adevăr acesta era prototipul!
Tată iartă-i căci nu ştiu ce fac!
Pironitul se roagă pentru pironitori!
Batjocoritul îşi iartă batjocoritorii!
Duşmănitul iubeşte pe duşmănitori!
Acolo sus pe lemn blestemat, cu moarte de blestemat se arată Omul!
Eşti Om dacă îi iubeşti pe oameni. Dumnezeu este iubire!
Dacă nu îţi iubeşti duşmanii eşti un demagog creştin, sau un activist religios.
Standardul lui Dumnezeu pentru viaţa creştină este iubirea duşmanilor, nimic mai puţin!

Mitruţ

Semidocţii

Nu mi-e teamă de oamenii învăţaţi. Ei au parte de admiraţia mea pentru înţelepciunea şi ştiinţa lor.
Nu mi-e teamă de oamenii neînvăţaţi. Bunul lor simţ îi face să aibă măsură şi merită respectul meu pentru aceasta.
Teamă mi-e de semidocţi. Ei sunt o plagă pentru toţi. Nu au nici înţelepciune, nici bun simţ.
Le ştiu pe toate, se pronunţă asupra tuturor subiectelor, dau verdicte în orice speţă.
Sunt un fel de oracole limbute care învârt vorbele mai abitir ca politrucii comunişti şi sunt mai cruzi ca Torquemada.
Sunt ca muştele în undelemn. Acresc totul.
Lipsa gunoiului şi a mizeriei le este însă fatală.

A avea, a face, a fi

Mărturisesc că aceasta este o temă permanentă pentru mine.
Pe de o parte este o grilă de analiză personală, un barometru dacă vreţi.
Pe de altă parte este şi modul în care percep oamenii cu care intru în contact, oamenii cu care îmi petrec timpul şi oamenii cu care fac echipă.
Ce legătură are însă treaba asta cu creştinismul? Are legătură şi încă mare.
Nu mi-am propus să dezvolt acest subiect ci doar să-l schiţez; poate altă dată voi reveni.
Acumularea (a avea) ca şi criteriu principal în viaţa şi slujirea creştină este un pericol şi Biserica din Laodicea a căzut la acest examen.
Şi nu mă refer doar la acumularea materială, ci şi la acumulurea de funcţii şi/sau titluri, la acumularea de resurse nevalorificate, la "acumularea" numerică (cât mai mulţi membrii...), etc...
Şi a face poate deveni o problemă. Ni se spune de mici că a sluji este un lucru bun. Aşa e, însă după o vreme facem o suprapunere incorectă între a face şi a sluji.
Nu tot ceea ce facem în domeniul religios e slujire din diverse motive, cum ar fi de exemplu atitudinea, motivaţia...
Şi e periculos şi pentru acel ce intră în această goană a activismului religios, dar şi pentru noi pentru că tindem să evaluăm valoarea oamenilor după câte au făcut.
A fi este poate cel mai neglijat aspect al vieţii şi trăirii creştine. Şi omeneşte e explicabil. "Caracterele" nu sunt neapărat spectaculoase, ci mai degrabă discrete. Un caracter este de multe ori deranjant pentru "propăşirea" cauzei. E mai bine când e la distanţă.
Poate am zugrăvit oarecum schematic, dar rămân la ideea că scara e răsturnată.

Oricum, dacă îţi pasă de tine şi de dacă te interesează ce apreciază Dumnezeu, fă-ţi periodic un consult! Merită!

Mitruţ

Dacă dragoste nu e...

Unul dintre cele mai folosite cuvinte cu rost şi mai ales fără rost este dragostea, sau iubirea.

Şi cu cât este pronunţat şi invocat mai mult, declamat şi declarat în orice ocazie, cu toate că se scriu cărţi despre iubire şi se fac seminarii, tot mai puţină dragoste este.

Creşte numărul avorturilor, creşte rata divorţurilor, creşte violenţa domestică...

Paradoxul este că vectorii proclamării iubirii sunt tocmai cei ce o calcă atât de uşor în picioare: celebrităţile.

Revistele mondene, televiziunea, romanele de dragoste, Hollywood-ul ne arată imagini romanţate şi ne servesc reţete de iubire.

Şi tinerii sunt minţiţi şi îndoctrinaţi acceptând ideea că iubirea înseamnă romanţă şi aventură sexuală, că a nu avea o "relaţie", chiar dacă nu eşti căsătorit, e un anacronism.

Puritatea sexuală este un lucru ce nu mai este acceptabil pentru că, nu-i aşa, trebuie să intri pregătit într-o viitoare căsătorie.

Până şi oamenii în vârstă îşi pierd minţile şi renunţă la partenerul sau partenera de viaţă, persoana care a fost alături la bine şi la rău, făcând greşeala să creadă că iubirea se poate obţine cu bani sau poziţie socială.

Lipsa de dragoste se manifestă şi prin egoismul cuplurilor care nu vor să aibă copii, de dragul carierei, sau din narcisism, fiind îndrăgostiţi de cum arată.

Asta nu are decât o singură explicaţie: oamenii au uitat că iubirea nu e un concept ci este o Persoană.

Dumnezeu este iubirea şi nu orice fel de iubire, ci una care se jertfeşte.

De aceea numai El ne poate învăţa ce este iubirea. Naşterea lui Hristos, jertfa Sa, mântuirea Sa, sunt dovezi ale iubirii Sale, lecţii vii.

Duhul Sfânt produce această iubire în noi. Roada Sa este dragostea.

Poate că citirea şi recitirea acelui "manifest al iubirii", pe care îl găsim în 1 Corinteni 13 ne-ar deschide ochii care este "manualul" iubirii şi ne va răspunde întrebărilor noastre.

Mitruţ Ştiopu

Creştinism de doi bani

Cuvinte şi expresii favorite: a fost fain, acum n-am chef, ieşiri, fără reguli, mie nu-mi comandă nimeni, să-şi vadă de viaţa lui, pe alţii nu-i vede?, fraierul, s-au găsit sfinţii!, nu simt un îndemn, nici chiar aşa, parcă ei ştiu, asta nu-i păcat, că parcă Dumnezeu e interesat de orice fleac, las’ că ştiu eu...

ATITUDINI şi COMPORTAMENTE:
 Individualism religios: credem că suntem stăpâni pe noi înşine şi noi suntem autoritatea care decide ce e bine şi ce e rău (Judecători 16:7)
Spirit de gaşcă: un lucru e mai puţin rău dacă e făcut în grup, un lucru e mai puţin rău sau chiar bun dacă îl face şi unul mai mare ca tine (Romani 1:32)
Relativism (în vorbire, în valori, în finalitate): iadul nu mai e atât de iad şi raiul nu mai e atât de rai, diavolul nu mai e atât de diavol şi Dumnezeu nu mai e atât de Dumnezeu, păcatul nu mai e atât de păcat şi evlavia nu poate fi nici măcar definită…
Superficialitate: în cunoştinţă, în practică, în lucrare, calitate proastă în trăire şi slujire (2 Timotei 4:3,4a)
Atitudine de consumator: în general lapte ca hrană şi programe şi activităţi ca manifestări creştine (Evrei 4:7)
Creştinism cultural: ne adaptăm în loc să reformăm şi ne pierdem relevanţa şi mărturia
Orientare spre materie şi carne: trăire carnală, egoism
Răzvrătire: obrăznicie faţă de Dumnezeu, mândrie, păcat cu voia

Mitruţ Ştiopu

Până atunci însă, trăiesc!

Viaţa are derularea sa, derulare ce nu poate fi întreruptă sau tulburată de nimeni, fără îngăduinţa lui Dumnezeu.
Un capăt al său este intrarea în viaţă şi al doilea este ieşirea din ea.
Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit.
Doar câţiva oameni au ieşit din această viaţă altfel decât prin moartea biologică. Biblia relatează câteva cazuri. Şi vor mai fi unii care vor ieşi aşa la răpirea Bisericii.
În rest toţi oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Între se nasc şi mor este viaţa, cu componenta ei cantitativă, dată de lungimea ei şi calitativă, dată de modul în care a fost ea trăită.
Fiind creştin, nu cred în reîncarnare, aşa că singura viaţă pe care o am este cea care trebuie valorificată.
(Vezi Evrei 9:27: "oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata)
În cultura europeană cred că accentele se pun greşit. Astfel naşterea şi moartea sunt evenimente care atrag foarte multă atenţie, pe când viaţa în sine este un fel de drum din inerţie).
Doar pericolul morţii sau iminenţa ei fac ca viaţa să fie reevaluată.
De exemplu în alimentaţie oamenii mănâncă orice până află că suferă de o boală gravă. De-abia atunci acceptă un regim alimentar.
Chiar şi problema relaţiilor umane este supusă aceluiaşi mod păgubos de a privi lucrurile. Avem prieteni, cunoscuţi, cunoaştem oameni valoroşi, dar ne aducem aminte de ei în general când sunt la reanimare sau când mor.
Am văzut înmormântări fastuoase, cu discursuri elogioase, de care cel ce a murit oricum nu mai are folos. O parte din acele cuvinte ar fi prins foarte bine în timpul vieţii celui omagiat, ca să nu mai vorbesc de o mână întinsă.
Îi las pe psihologi să desluşească această "nevoie" de elogiere post-mortem, elogiere neacoperită de o atitudine pe măsură în perioada în care cel elogiat trăia.
E un fel de (pseudo)cult al morţilor în variantă modernă.
Am visat odată că am murit. Şi ca la orice înmormântare vin tot felul de oameni. Eram curios să aflu ce spun oamenii despre mine după ce am murit. Sigur că s-a confirmat zicerea "despre morţi numai de bine".
Da, a fost doar un vis, dar prea de multe ori am văzut acest lucru ca să mai fie doar o impresie.
Morţii nu mai au nevoie nici de elogii, nici de doliu, nici de vreo ofrandă. Au nevoie de aşa ceva înainte de a muri.
Evocarea e bună şi necesară, însă nu trebuie transformată în spectacol.

PS Ce m-a îndemnat să scriu aceste gânduri? Ar suna pretenţios dacă aş spune inspiraţia.
Aşa cum spuneam cuiva "mă mişc între maternitate şi cimitir".
Pe de o parte mi se nasc nepoţi şi pe de altă parte pierd oameni dragi sau repere.
Dar în acelaşi timp ştiu că în oricare zi aş putea să fiu eu "cel elogiat". Pe de o parte pentru că al doilea capăt e cunoscut doar de El, iar pe de altă parte şubrezenia mea este un argument în acest sens.
Până atunci însă, trăiesc!

Mitruţ Ştiopu

Oglinda

Câteodată este bine să ne oprim şi să ne gândim la noi înşine, să analizăm ceea ce suntem, ceea ce facem, ce iubim şi ce urâm, în ce ne investim sau ne risipim viaţa, care ar fi lucrurile pe care le-am face altfel dacă am avea a doua şansă...
Multe ni se par neimportante, ca mai apoi să vedem că, nu numai că nu au fost neimportante, ci determinante pentru mersul ulterior al vieţii noastre, pe un palier sau altul.
În ce măsură lucrurile pe care le iubesc, sau le urăsc, sunt cauze sau efecte ale formării mele?
Poate părea doar o întrebare cu iz filozofic, dar realitatea arată că viaţa este ca un şirag de mărgele sau ca un lanţ format din zale, toate importante.
Înţelept nu este cel ce goneşte cel mai tare întro direcţie, ci cel ce are o ţintă, un ritm şi puncte de control.
Cu harta într-o mâna (ce ar trebui să fac) şi cu busola în cealaltă (cum ar trebui să fac) merg înspre ţintă, fără să neglijez detaliile.
Cei ce au văzut un macaz de tren ştiu că două linii se despart cu milimetrii la început, ca mai apoi să ajungă la destinaţii atât de diferite.
Am obişnuit ca măcar odată sau de două ori pe an să stau şi să privesc cu atenţie şi îndelung în oglindă, o oglindă care nu deformează şi nu arată ceea ce mi-ar plîcea mie să arate, cum sunt unele oglinzi, sau vreuna pe care să o pot "îmbuna" pentru ca să reflecte ceva ce mă satisface.
Există o frenezie a analizării altora; ce scriu sau vorbesc, ce făptuiesc, chiar şi ce gândesc.
Am fost adeseori mirat să văd că sunt oameni care ştiu, înaintea mea, ce e în mintea mea.
Oamenii pun gânduri în mintea mea, cuvinte în gura mea şi îmi atribuie fapte la care nici măcar nu m-am gândit.
E treaba lor şi-i iubesc chiar şi aşa.
Preocuparea mea este, şi trebuie să fie permanent, cum arăt în această oglindă care nu minte.
Aceste momente de autoanaliză profundă pot fi legate de anumite momente semnificative, cum ar fi trecerea într-un an nou, aniversarea zilei de naştere, o anumită sărbătoare semnificativă, sau ar trebui provocate.
Motivaţia e simplă. Mergând în această călătorie la întâmplare pericolul este irosirea, ca să nu spun chiar rătăcirea.
Şi ajunge atât?
Cu siguranţă că nu ajunge. Oglinda îţi arată o realitate brută. Şi dacă eşti sincer vei trage nişte concluzii. Concluziile astea îţi spun care sunt corecturile necesare.
Dacă ai voinţa să îndrepţi lucrurile Îi spui asta lui Dumnezeu.
Şi Îi mai spui ceva, că accepţi să plăteşti preţul schimbării.
Şi ca lucrurile să fie clare, faci un legământ cu El în sensul acesta.
Tot procesul e necesar. Şi vă rog să mă credeţi că de multe ori doare cumplit.
Orgoliul tău este prima barieră. E greu să accepţi că ai greşit.
Deciziile pe care trebuie să le iei pot fi dureroase. Te pot pune într-o lumină nefavorabilă în faţa oamenilor.
Preţul ce se cere plătit e o altă barieră.
Merită?
Eu spun că merită. Dar nu mă crede pe cuvânt. Încearcă!

Mitruţ Ştiopu

Echilibru 3: Slab şi tare

Viaţa de creştin este o permanentă luptă. La asta suntem chemaţi. Nimeni nu ne-a promis covor roşu şi drum presărat cu petale de trandafiri. Nimeni nu ne-a promis că nu vor fi greutăţi, ba dimpotrivă.
Odată ce înţelegem natura luptei, duşmanul sau duşmanii noştri şi mijloacele de luptă devenim soldaţi ce pot lupta şi pot birui.
E ciudat dar unul dintre duşmanii noştri cei mai redutabili suntem chiar noi înşine.
În noi se dă o luptă între carne şi dorinţele sale şi duhul şi aspiraţiile sale.
Şi e foarte important să înţelegem acest conflict şi calea spre biruinţă.
Paradoxal pare că pentru a birui este nevoie să pui în echilibru două percepţii aparent radical opuse despre tine: sunt slab şi sunt tare!
Da, suntem slabi, sau mai bine zis total neputincioşi. Fără această constatare nu poate Dumnezeu să lucreze în viaţa unui om.
Aşa este "nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac", "căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!" şi atunci nu îţi rămâne decât un strigăt de deznădejde: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?"

Această atitudine de a te vedea pierdut definitiv trebuie pusă în echilibru cu alta care vine în urma locuirii şi stăpânirii vieţii tale de către Duhul Sfânt.
Înţelepciunea lui Dumnezeu face ca ceea ce e cu neputinţă la oameni să fie cu putinţă la El; ceea ce e de neînţeles la muritori sa fie desăvârşit la El; ceea ce pare o contradicţie pentru mintea limitată să fie în perfectă armonie când vine de la El.
Cel slab să zică sunt tare! Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la copiii Săi.
Un Dumnezeu Atotputernic nu poate avea copii slabi!

"despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15:5)
"pot totul în Hristos, care mă întăreşte" (Filip. 4:13)

Cele două afirmaţii sunt din aceeaşi Carte şi se completează aşa de frumos.
Creştinii puternici sunt cei ce se vad slabi faţă de ei înşişi, dar tari în Hristos.
Creştinii înţelepţi sunt cei ce se văd aşa de limitaţi când sunt singuri, dar cu atâta discernământ când îi conduce Duhul.
Creştinii "mari" sunt aceia care se văd mici in ochii lor, dar pe care îi înalţă Domnul.

Un creştin este eficient doar atunci când reuşeşte să se vadă aşa cum îl vede Domnul, pentru că în acest vas de lut El a pus comoara Lui nepreţuită.
Mândria (a te vedea puternic prin puterile tale) arată independenţă şi răzvrătire, iar a te vedea slab (când Îl ai pe Hristos) arată necredinţă şi neascultare.
A te vedea aşa cum te vede Domnul este sursa biruinţei în viaţa de credinţă şi de slujire.

Mitruţ Ştiopu

Echilibru 2: A da şi a primi

Dumnezeu este un Dumnezeu care ne este prezentat în Scriptură ca Cel ce dă şi dă cu mână largă, dar şi unul care aşteaptă să primească.
A dat pe Fiul Său, a dat mântuirea, a dat viaţă, a dat "talanţi"...
Tot adevărat însă este că aşteaptă să primească ascultare, laudă, mulţumire şi închinare, slujire, investirea darurilor date de El...
Trebuie observat că întotdeauna Dumnezeu a dat înainte de a cere ceva.
De aceea îndemnul din Scriptură este "daţi şi vi se va da".
Natura omenească este prin definiţie egoistă. Ne place să primim şi ajungem să considerăm că trebuie să primim, că ni se cuvine, iar atunci când nu primim ceea ce cerem "dăm din picioare" de supărare.
E un comportament ce ar putea fi catalogat ca al "buricului pământului".
Atitudinea aceasta este valabilă şi în raportarea noastră la Isus Hristos.
Ne place de Isus Hristos Mântuitorul pentru că El se oferă şi dă: mântuire, iertare, eliberare...
Nu suntem prea încântaţi de Isus Hristos Domnul pentru că El cere şi nu cere puţin, nu cere mult, ci cere totul: supunere totală, abandonul voii tale în favoarea voii Lui, ascultare necondiţionată prin credinţă...
Şi în raportul cu Duhul Sfânt putem avea acelaşi gen de probleme: ne încântă darurile Sale, însă nu prea ne preocupă roada Sa, călăuzirea Sa şi ascultarea de El.
Traian Dorz surprinde foarte bine aceest fel de atitudine faţă de Dumnezeu:

O, iartă-mi, te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
Prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni;
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.

În loc să vreau eu Doamne să fie voia Ta
Îţi cer, Îţi cer într-una să faci Tu voia mea.
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vrei
Ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai.
Gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
Am drept să-Ţi cer într-una să faci tot ce doresc...

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Şi-nvaţă-ma ca altfel să stau în faţa Ta:
Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate să fie voia Ta. 

Dacă aşa stau lucrurile în raport cu Dumnezeu, aşa vor sta lucrurile şi în raport cu semenii noştri.
Ai de ales: să trăieşti o viaţă egocentrică şi egoistă, sau să fii o binecuvântare pentru alţii şi să crezi din inimă că "e mai ferice a da decât a primi".

Un om echilibrat este cel ce ştie să ofere, să dea şi în aceeaşi măsură să primească cu smerenie şi să folosească ceea ce a primit într-un duh de mulţumire, dar şi cu dorinţa de face parte şi altora de ceea ce a primit şi a pune în slujba Domnului.

Mitruţ Ştiopu

Echilibru 1: Dumnezeu Creator şi Tată

Orice creştin are cu siguranţă întrebări legate de anumite subiecte fundamentale:
- Cine este Dumnezeu şi cum se manifestă El?
- Care este şi cum ar trebui să fie relaţia mea cu Dumnezeu?
- etc.
Trăirea noastră este determinată de răspunsurile pe care le găsim la aceste întrebări şi la altele asemenea lor.
Nu doar răspunsul raţional în sine, ci modul în care acceptăm aceste răspunsuri în spiritul nostru.
La prima vedere această dublă calitate a lui Dumnezeu de Creator şi Susţinător pe de o parte şi Tată pe de altă parte este acceptată de toţi creştinii serioşi.
De ce însă "spectrul" raportărilor la Dumnezeu este atât de variat?
Probabil că înţelegem trunchiat sau deformat Persoana lui Dumnezeu şi ca atare ne comportăm în consecinţă.
Dumnezeu este Creatorul întregului Univers. Tot ceea ce a fost creat este opera lui Dumnezeu, de la imensitatea macrocosmosului până la imensitatea microcosmosului.
Dacă acesta e creaţia lui Dumnezeu, cum este Creatorul acestei creaţii?
Dacă această creaţie atât de complexă funcţionează atât de minunat, cât de minunat poate fi Dumnezeul care o susţine?
De ce atunci acest Dumnezeu atât de minunat este ba neglijat, ba "micşorat", ba I se neagă controlul absolut asupra evenimentelor în favoarea hazardului. Eu personal nu cred absolut deloc în întâmplare. Lui Dumnezeu nu-i scapă nimic de sub control. Şi perii capului meu sunt număraţi de El şi nimeni şi nimic nu poate să treacă peste autoritatea şi suveranitatea Sa.
Ce ar trebui să îmi inspire acest Dumnezeu absolut de necuprins?
Ar trebui să mă apuce o teamă de moarte de a intra în contradicţie cu un asemenea Dumnezeu.
Isaia are o întâlnire cu Dumnezeu care ilustrează ce anume simte sau ar trebui să simtă un om ce se raportează la Dumnezeul Creator şi Susţinător:
Isaia 6:1-5  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.
Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.
Strigau unul la altul, şi ziceau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”!
Şi se zguduiau uşiorii uşii de glasul care răsuna, şi casa s-a umplut de fum.
Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci Sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” 

Pe de altă parte  nu putem şi nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Tatăl nostru. Şi nu orice fel de tată, ci Cel ce a iubit atât de mult încât "a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică", jertfă de Dumnezeu pentru oameni răzvrătiţi împotriva Sa.
Cine poate înţelege o aşa iubire? Acest Dumnezeu aşa de mare şi cutremurător de puternic este un Tată atât de iubitor.
Iubirea Lui ar trebui să stârnească în mine iubire, duioşie şi îndrăzneala de a sta de vorbă cu El.
Cu toate acestea de ce atunci sunt creştini care slujesc, dacă slujesc, de silă, sau din simţul datoriei, comparându-se permanent cu alţii?
De ce sunt creştini care nu au dorinţa de a vorbi cu Tatăl lor, nu cred promisiunile Tatălui lor, ca să nu spun că uneori au o atitudine sfidătoare faţă de iubirea Lui.
Singurul răspuns corespunzător pentru iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu este iubirea mea necondiţionată. Întrebarea lui este simplă: "mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?"

Cum arată viaţa unui creştin care înţelege echilibrat cele două calităţi ale lui Dumnezeu?
În primul rând frica de Domnul, reverenţa, nu poate şi nu trebuie înlocuită când e vorba de relaţia cu Dumnezeu de nici un model comportamental uman.
Există o îndrăzneală a limbajului verbal sau non-verbal când e vorba de Dumnezeu care devine chiar scandaloasă. Cum mă adresez lui Dumnezeu, cum gândesc despre El, cum vorbesc despre El...
Am luat ca principiu de viaţă să nu glumesc niciodată cu Dumnezeu, sau când vorbesc de Dumnezeu.
Păcat că au apărut aşa-zisele bancuri creştine: bancuri cu Dumnezeu ca personaj.
Cu oamenii te mai poţi "trage de şireturi", deşi nu e frumos deloc, însă să nu uiţi niciodată că Dumnezeu nu este om şi  pe deasupra El Însuşi te-a tratat cu mare respect şi nu te-a tratat incorect niciodată.
Fără să vreau să generalizez cred că în mediul evanghelic reverenţa faţă de Dumnezeu cam lasă de dorit, iar dacă este clamată este de obicei ataşată aspectelor exterioare şi nu începând cu atitudinea inimii.
Dacă o extremă a raportării la Dumnezeu este lipsa reverenţei, cealaltă extremă este cea a unui Dumnezeu nemilos şi care pedepseşte foarte repede.
Acum câţiva ani îmi spunea o colegă de serviciu, foarte religioasă, că de mică ea fost învăţată că Dumnezeu pedepseşte şi că dacă ai greşit nu te iartă chiar imediat şi nu oricum prea de multe ori.
Îi vorbeam de iubirea lui Dumnezeu şi spunea că nimeni nu-I prezentase un aşa Dumnezeu până atunci.
Prezentarea lui Dumnezeu ca şi Creator, neînsoţită de calitatea lui de Tată, omoară relaţia cu El, îndrăgostirea de El, închinarea din inimă.
În cel mai bun caz dezvoltă comportamente morale corecte, respectarea adevărului, slujirea, chiar şi lupta, dar nu desfătarea în prezenţa Lui.
Prezentarea lui Dumnezeu ca Tată, fără a ţine cont în mod real de calitatea lui de Creator, face să avem îndrăzneală la El, să ne adresăm Lui pentru problemele noastre, chiar să ne închinăm,dar există pericolul evident de a fi copii obraznici şi egoişti (noi, nouă, pentru noi, dă-ne, fă-ne, ajută-ne...)

Este nevoie ca în permanenţă să avem vie imaginea unui Dumnezeu atât de mare, căruia putea să nu-I pese deloc de noi, care suntem un nimic la scara întregii creaţiuni, dar care a ales să ne facă copiii săi prin jertfă supremă.
Asta duce la echilibru în raportarea noastră la Dumnezeu:
- reverenţă şi iubire
- slujire şi adorare
- luptă şi închinare


Mitruţ Ştiopu

Fii responsabil!

Coloseni 4:17 Şi spuneţi lui Arhip: "Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Sensurile atribuite cuvântului responsabil sunt:
- cel ce răspunde de cineva sau de ceva
- cel ce administrează corect şi dă socoteală
Responsabilitatea este, în acelaşi timp, o problemă de atitudine, de prestaţie şi de statut.

Atitudinea
Poţi fii responsabil de soarta unor lucruri, sau persoane, de un program sau de o slujbă cât de măruntă dacă crezi în ceea ce faci, şi dacă le crezi importante.
Atitudinea unui om este determinată de integritatea sa intelectuală şi de verticalitatea sa morală şi spirituală.
Prea des vezi oameni care fac lucruri pe care nu le evaluează corect, în care nu cred sau faţă de care adoptă un dublu standard (un set de valori pentru alţii şi un alt set de valori pentru sine).
Devotamentul faţă de slujba pe care o ai este expresia vizibilă a acestei atitudini.

Prestaţia
Celui căruia i s-a încredinţat o responsabilitate trebuie să-şi facă socoteala corect pentru a-şi îndeplini bine slujba care i s-a încredinţat.
Înainte de orice este dator să-şi reevalueze priorităile. Scuzele nu-şi mai au locul atunci când ai o responsabilitate. De altfel diavolul vrea să facem lucrurile pe jumătate sau jertfe cu cusur (vezi Ps.1 şi Jertfele).
În acest sens merită să spunem că un responsabil nu trebuie să cunoască ce înseamnă „las’ că-i bun şi aşa”. A căuta excelenţa în tot ceea ce faci (foarte bine şi până la capăt) este exemplul lui Dumnezeu în Creaţie. El nu s-a odihnit până când toate lucrurile au fost “foarte bune”.
Prestaţia unui responsabil trebuie să fie jertfitoare: să dai totul fără să aştepţi nimic în schimb. De altfel aceasta este distincţia dintre activişti şi slujitori. Activiştii aşteaptă răsplată şi onoruri, pe când slujitorii spun “suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem” (Luca 17:10).
Puterea exemplului personal este probabil arma cea mai puternică de care se foloseşte un responsabil. Aşa a făcut Domnul Isus.

Statutul
Poţi fii un responsabil formal, dacă eşti numit de către cineva ca să îndeplineşti această misiune, sau poţi fii un responsabil neformal, atunci când îndeplineşti această slujbă fără ca să fii numit de cineva, dar cu recunoaşterea tacită a celor din jurul tău. Ideal ar fi ca recunoaşterea să fie urmată de numire. Cert este că numai numirea nu numai că nu este o soluţie, ci poate creea mult rău. E plină lumea de lideri formali, dar sunt puţini responsabili adevăraţi.

Toate aceste lucruri sunt valabile pentru orice creştin. Nu poţi şi nu trebuie să fugi de responsabilităţi, ci trebuie să le abordezi corect. Eşti responsabil de persoana ta, dar ai responsabilităţi şi faţă de cei din jurul tău.
Altfel ar arăta Biserica şi lumea dacă ar exista oameni responsabili, care-şi asumă responsabilităţi şi şi le onorează!

Mitruţ Ştiopu

Onorează-ţi vârsta!

Te naşti, eşti copil, adolescent, tânăr, adult, bătrân, apoi mori. Acesta este firul vieţii unui om, la unii poate ceva mai scurt. Nu ne-a fost dat prea mult sau prea puţin.
Fiecare perioadă din viaţa noastră are un rol bine definit de către Dumnezeu în formarea personalităţii noastre.
Copilăria este caracterizată prin inocenţă şi încredere.
* Adolescenţa este vârsta marilor întrebări, răscruci, dar şi a marilor decizii.
* Tinereţea este perioada din viaţă care se evidenţiază prin elan, entuziasm, dorinţă creatoare.
* Ca adult ajungi la un echilibru între putere şi experienţă şi valorifici acumulările din perioadele anterioare.
* Bătrâneţea este vârsta înţelepciunii, înţelepciune care trebuie împărtăşită celor mai tineri, prin viu grai, sau prin ceea ce rămâne scris.
Noul ritm de viaţă impus de societatea modernă ajunge să comprime anumite perioade din viaţă, să le scurteze în favoarea altora, sau să modifice graniţele vârstelor.
Astfel copilăria devine tot mai scurtă şi copiii au început să aibă preocupări şi întrebări caracteristice adolescenţilor.
Adolescenţa se tot comprimă, ceea ce face ca la unele persoane ea să treacă aproape neobservată, ca şi când s-ar fi făcut trecerea de la copilărie la tinereţe.
Oricum ar fi, eu mă adresez acum în mod special adolescenţilor şi tinerilor.
Dumnezeu Şi-a onorat promisiunile şi te-a adus la vârsta la care eşti. De fapt Dumnezeu te-a onorat pe tine şi a făcut-o prin sănătate, înţelepciune, condiţii de trai şi învăţătură şi câte şi mai câte...
Acum El priveşte şi aşteaptă să vadă răspunsul tău:
- ce decizii iei şi de ce
- ce întrebări pui şi unde cauţi răspunsuri
- ce faci cu acele răspunsuri
- cum te foloseşti de energia şi darurile cu care te-a înzestrat El
Atitudinea faţă de vârsta pe care o ai te determină ca personalitate. Vârsta biologică nu este de ajuns pentru a revendica o anumită imagine. Poţi spune că eşti tânăr pentru că ai 20 de ani, dar poate te comporţi ca un om de 60 de ani. Vârsta nu este numai o problemă biologică, sau cronologică, ci este, mai înainte de toate, o stare de spirit.
Dacă tinereţea, la modul general, se caracterizează prin elan şi entuziasm, acestea trebuie valorificate în această perioadă a vieţii tale. Mai târziu le vei dori, dar nu le vei mai avea.
Dacă nu există elan şi entuziasm înseamnă că ceva nu este în regulă, din punct de vedere spiritual.
Dacă nu te mai entuziasmează nimic bun şi dacă nu găseşti nici un ideal nobil pentru care să lupţi, du-te înaintea lui Dumnezeu, sau la un om al lui Dumnezeu şi vezi care e cauza.
Dacă ai elan şi entuziasm, vei primi şi înţelepciune. Iată sursa: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.” (Psalmi 119:99)

Onorează-ţi vârsta, răspunzând provocărilor ei, nu ocolindu-le!

Mitruţ Ştiopu